„Oamenii nu își mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai știu să privească minunile Naturii. Constantin Brâncuși 

Fascinația mea pentru Maramureș se pierde în negura timpului. Îmi amintesc cum, pe la 5 / 6 ani, urmăream cu interes transmisiunile televizate din Maramureș, din preajma sărbătorilor de Iarnă, întrucât ele evidențiau cel mai bine frumoasele tradiții românești de Crăciun: colindatul, tăiatul porcului, mersul cu sorcova, etc.    

Deși memoria umană este selectivă, totuși acele imagini mi-au rămas atât de pregnant stocate, încât și acum când mă gândesc la Maramureș, revăd imaginea oamenilor neaoși, veseli, roșii în obraji, îmbrăcați în port popular de sărbătoare, care pornesc la colindat printre troienele de zăpadă, pe ulițele satului maramureșean.

Așa se explică faptul că, încă de atunci, vrăjită de frumusețea tradițiilor autentice și a portului maramureșean colorat și vesel, mi-am propus ca, cel puțin o dată în viață, să petrec Crăciunul în Maramureș (gândindu-mă că doar aici îl voi simți în cel mai autentic mod).

Cu toate acestea, singura dată când am reușit să vizitez Maramureșul pe timp de iarnă a fost în urmă cu 2 ani, în plină criză pandemică, într-un mini-concediul de 1 Decembrie. Îmi amintesc cu plăcere cum, în drum spre Săpânța, după ce se înnoptase de-a binelea, pe șoseaua șerpuită a început ca din senin să fulguiască domol, cu fulgi fini și deși. Rar pe șosea apărea câte o mașină, iar coniferele semețe de la marginea șoselei erau învăluite încetișor într-o mantie albă ce sclipea sub lumina farurilor mașinii și a lunii.    

Obiective turistice în Maramureș

În primul rând, trebuie precizat faptul că Maramureșul (plaiurile maramureșene) reprezintă un obiectiv turistic în sine. Ori de cate ori am ajuns în Maramureș, am simțit efectiv că ajung „într-o altă lume”. Casele țărănești cu porți mari de lemn, sculptate cu atâta atenție și migală, frumoasele biserici din lemn care își înalță semeț vârful până la nori (parcă pentru a facilita urcușul creștinilor spre cer), oamenii îmbrăcați în straie de sărbătoare, autentici, veseli, primitori și călduroși, tradițiile păstrate cu atâta demnitate și mândrie, care se perpetuează de la o generație la alta… tot acest cadru reușește să te rupă de viața cotidiană și să te transpună într-un tărâm de poveste.    

Și nu doar turiștii sunt fermecați de frumusețea Maramureșului, ci și localnicii. Un exemplu în acest sens este vestitul Chef (bucătar) maramureșean, Nicolai Tand care caracteriza, cu mult talent literar, plaiurile sale natale astfel: „Maramureșul este sursa mea de energie. Când vin aici intru într-o altă lume, îmi aduc aminte de cât de puține ai nevoie să fii fericit, de cât de frumoasă e simplitatea și cât de minunată e bunătatea. Oamenii de aici mă încarcă sufletește! Seara stau la poartă cu bătrânii pentru că povești ca ale lor mai rar auzi, îmi vizitez vecinii, gătesc pe soba pe care o folosea și mama, în diminețile de vară mă bucur de mirosul de fân proaspăt cosit, iar seara stau pe prispă și mă uit la cerul cu cele mai multe stele. ” 

Cimitirul Vesel din Săpânța

A fost primul obiectiv pe care ne-am propus să-l vizităm în Săpânța și nici nu a fost greu să ajungem la el, având in vedere că era peste drum de pensiunea unde ne-am cazat.    

Inițiatorul cimitirului vesel din Săpânța a fost localnicul Stan Ioan Pătraș. Acesta s-ar fi inspirat din cultura dacilor și drept urmare a decis să prezinte moartea ca pe un eveniment vesel. Astfel, în 1935 apare primul epitaf vesel, viu colorat construit de Stan Ioan Pătraș. Ideea cu totul inedită pare că a prins la localnici prin urmare, din 1960 până în prezent, cimitirul s-a mai populat cu alte 800 de astfel de cruci.  

Adevărul este că cimitirul este mai degrabă inedit decât vesel. Citind viața și anumite trăsături specifice celui decedat, te încarci emoțional mai mult decât dacă ai vedea un simplu nume inscripționat pe o cruce.   

Un alt punct de atracție în apropierea cimitirului vesel din Săpânța îl constituie Vâltorile de apă – o construcție făcută de localnici din bușteni pentru a capta apa râului și a produce un vârtej puternic, unde să se poată spăla în condiții optime țolurile.  

Mănăstirea Săpânța-Peri

Frumoasa mănăstire în stil maramureșean are o înălțime de 78 m și este cel de al 3-lea cel mai înalt locaș de cult din România (turla sa fiind vizibilă la o distanță de 5 km peste Tisa).  

Cum cu o noapte înainte începuse să ningă mărunt, imagina matinală a mănăstirii Săpânța-Peri, încadrată în zăpadă, o făcea să pară cu adevărat spectaculoasă. Tabloul minunat amintea mai degrabă de o pictură veche, perfectă, făcută de cel mai iscusit pictor.   

Am ajuns la mănăstire când era încă slujbă. Am pătruns sfioși înăuntru, sesizând că eram singurele persoane din biserică care nu erau îmbrăcate în port popular de sărbătoare, ceea ce ne-a făcut să ne simțim ușor stingheri. Apoi, în biserică obiceiurile erau respectate cu strictețe, femeile și bărbații împărțiți pe două coloane, stăteau nemișcați că niște statui frumoase și pioase, doar mirosul puternic de tămâie și sunetul strident al cădelniței mă dezmetici din starea de transă în intrasem.  

Mănăstire Bârsana

Mănăstirea Bârsana, un colț de rai maramureșean, se găsește la 22 km sud-est de municipiul Sighetul Marmației și este un locaș de cult ce a fost inclus în lista Patrimoniului UNESCO din România, având o vechime de patru veacuri.  

Nu voi uita niciodată prima vizită la Bârsana, într-o excursie făcută în timpul facultății, în ziua de Sf. Ilie. Mi s-a părut un tărâm de o frumusețe dumnezeiască – bisericuțele îmbrăcate în flori de diverse culori, arhitectura locului, totul părea să fie perfect organizat.    

În decembrie, mânăstirea Bârsana mi s-a părut la fel de frumoasă și cred că în orice anotimp acest loc devine unul de poveste.

Personal, consider că mănăstirea Bârsana nu este doar bijuteria cea mai de preț a Maramureșului (și poate cea mai reprezentativă), dar este și unul dintre cele mai frumoase locașuri de cult din România.

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (Memorialul Sighet)

Memorialul Sighet (cunoscut sub numele de Memorialul Durerii) este Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, format din muzeul situat în fosta închisoare politică din Sighetu Marmației și Centrul internațional de studii asupra comunismului cu sediul în București.   

În perioada 1948-1950 au fost închiși în închisoarea din Sighet elevi, studenți și țărani din rezistența maramureșeană, apoi, între mai 1950 și iulie 1955 penitenciarul a devenit unul de maximă securitate   

În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduși la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga țară (foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni), unii dintre ei condamnați la pedepse grele, alții nici măcar judecați, câțiva nu trecuseră nici măcar prin anchete. Majoritatea aveau peste 60 de ani, unul împlinise 93 de ani. (Sursa: Scurt istoric al închisorii din Sighet – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Fără a aduce acestui articol turistic vreo tentă politică, mărturisesc că vizitând Memorialul de la Sighet m-am încărcat cu o emoție atât de apăsătoare, de dureroasă …greu de descris în cuvinte. Văzând celulele și condițiile de trai la care erau supuși cei care au îndrăznit să spere, să aibă alte idealuri pentru viitorul poporului român decât cele impuse politic, am simțit cum mi se pune un nod în gât și mă năpădesc lacrimile. Doar cine a vizitat acest Memorial, poate înțelege amplitudinea impactului pe care locul în are asupra vizitatorului român.  

Având crezul că: „Atunci când justiția nu reușește să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție”, Ana Blandiana a prezentat în 1993 Consiliului Europei (CE) un proiect prin care se solicita ca pe locul cumplitei închisori să fie creat Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, ceea ce s-a întâmplat în 1994, când CE l-a luat sub egida sa.  […]   

În octombrie 1998, Memorialul de la Sighet a fost nominalizat de CE printre primele trei locuri de cultivare a memoriei europene, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia. (Sursa: Memorialul de la Sighet | Epoch Times România (epochtimes-romania.com))  

Centru Internațional de Studii asupra comunismului a realizat peste șase mii de ore de înregistrări, 43000 de pagini de carte și a tezaurizat zeci de mii de documente (file, fotografii, casete audio și video)  

Mănăstirea Rohia

Mănăstirea Rohia a fost prima mănăstire ortodoxă din Transilvania construită după Unirea din 1918, iar astăzi este una dintre cele mai dezvoltate din țară.  

După ce am parcurs bogata pădure de fag și stejar aflată pe domeniul mănăstirii, am ajuns pe înserate, într-o liniște absolută, la frumoasa mănăstire cocoțată în vârf de deal.   

Locul are o magie aparte și creează o stare de liniște și meditație. Aș spune că nu este deloc întâmplător faptul că aici Nicolae Steinhardt a scris „Jurnalul Fericirii”.  

Frumusețea plaiurilor maramureșene, iarna, constituie în mod cert o sursă veritabilă de inspirație pentru turiștii care caută să se bucure de frumusețea fără de cusur a naturii.

O vorbă înțeleaptă spune: „În natură nu vei găsi wifidar sigur vei găsi o conexiune mult mai bună”…asta am simțit și eu ori de câte ori am hoinărit pe plaiurile maramureșene. Până la o nouă călătorie în acest tărâm de basm, rămâne promisiunea de a-mi petrece un Crăciun aici.